Bancherii evrei impotriva Romaniei Mari


Deşi victorioasă după primul război mondial, României nu i s-a permis să participe la masa negocierilor de pace de la Paris, în calitate de partener, în cadrul aşa-zisei “Conferinţe de Pace” din 1919. Această întrunire a fost de fapt coordonată şi condusă din umbră de către “consilierii” secreţi evrei ai reprezentanţilor celor trei mari puteri: Statele Unite ale Americii, Anglia şi Franţa.
“Consilierul” preşedintelui S.U.A., Woodrow Wilson, a fost bancherul evreu american Bernard Baruch, care a avut un rol deosebit de activ în întreg scenariul primului război mondial. În acelaşi timp “consilierii” primului ministru al Angliei, David Lloyd George, era un membru al familiei Rothschild, anume Philip Sassoon, iar al primului ministru francez, Georges Clemenceau, era chiar bancherul evreu Jeroboam Rothschild (deghizat sub numele Georges Mandel).
Deşi înregimentat în tabăra ocultei iudeo-masonice, preşedintele american Wilson, dezvăluise cu câţiva ani mai devreme, în 1913, situaţia de fapt:
“De când am intrat în politică, mulţi oameni mi-au încredinţat opiniile lor. Unii din cei mai importanţi oameni din Statelor Unite ale Americii se tem de ceva sau de cineva. Ei ştiu că există undeva o putere atât de organizată, atât de solidă, de atentă, de concretă, universală, încât preferă să vorbească în şoaptă atunci când îşi exprimă dezaprobarea” (W. Wilson, The New Freedom).
Majoritatea analiştilor consideră mărturisirea voalată a preşedintelui S.U.A., Woodrow Wilson, drept mărturia faptului că în 1913 Statele Unite Americane erau deja la cheremul ocultei universale.
Benjamin Freedman, un evreu creştinat, este cel care a demascat, la nivelul istoriei, marea conspiraţie “khazară”, prin care evreii sionişti acţionează pentru a-şi subordona întreaga civilizaţie. B. Freedman şi-a petrecut viaţa în oligarhia şi în cercurile sioniste evreieşti şi, astfel, fusese strâns asociat cu Bernard Baruch, cu Samuel Untermayer şi cu preşedinţii marionete ai S.U.A. mânuiţi de aceştia.
Iată dezvăluirile lui Benjamin Freedman referitor la situaţia primului război mondial şi la rolul ocult jucat de evreimea sionistă: Germania a oferit la un moment dat Marii Britanii condiţii de pace extrem de avantajoase: încheierea păcii cu revenirea la situaţia de dinainte de război, favorabilă Angliei. Guvernul britanic se gândea serios să le accepte, când în octombrie 1916 sioniştii din Londra, reprezentanţi ai evreimii est-europene (inclusiv din România), au împiedicat încheierea păcii, promiţând Marii Britanii o victorie care va fi obţinută de Statele Unite ale Americii (care, la acea dată, nu intraseră în primul război mondial şi nu erau în conflict cu nimeni), cu condiţia ca Marea Britanie să le dăruiască sioniştilor Palestina (Israelul de azi), la care nici Marea Britanie, nici evreii din Europa răsăriteană (evrei khazari) nu aveau nici un drept natural.
În Statele Unite ale Americii, zice Benjamin Freedman, evreii deţineau pe atunci, (ca şi acum) presa de mare circulaţie. Ei urau Rusia ţaristă (care îi oprea pe evrei să acceadă la putere) şi-i doreau înfrângerea, motiv pentru care bancherii evrei de pe Wall Street, precum Kuhn şi Loeb, refuzau să finanţeze aliaţii Rusiei: Anglia şi Franţa. Dar imediat ce sioniştii au obţinut promisiunea că li se va “dărui” patria palestinienilor (pe care îi vor putea masacra şi izgoni pentru a-şi putea întinde statul lor “mesianic”), imediat, deci, toată presa americană, ce fusese până atunci pro-germană, dintr-o dată a descoperit că nemţii sunt “huni”, că taie mâinile copilaşilor de ţâţă cu baionetele şi alte asemenea fantezii. Nu se putea citi nimic altceva în presa americană decât despre cauza sfântă a războiului împotriva Germaniei. Marionetă a talmudiştilor, preşedintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, a declarat război Germaniei, iar la Londra a fost semnată “Declaraţia Balfour”, prin care s-a dat sentinţa de moarte poporului palestinian.
Din acel moment, în S.U.A., ziarişti, scriitori, politicieni, bancheri evrei sau în subordinea acestora, se înhamă la construcţia Noii Ordini Mondiale, războiul mondial (primul război mondial) fiind considerat pârghia necesară demarării efective a bazelor nevăzute ale acesteia . În fond generoasă ca idee, noua ordine mondială cu un guvern mondial, era construită (şi încă mai este) de evrei pentru evrei, fiind forma cea mai îndrăzneaţă şi fanatică a naţionalismului religios israelit, sionismul. Noua Ordine Mondială nu a fost concepută pentru a oferi şanse egale tuturor naţiunilor, ci supremaţia uneia singure, cea evreiască.
Ce puteau însemna interesele naţionale ale românilor la 1919 pentru aceşti mari regizori ai istoriei universale decât un moft, un obiectiv neînsemnat sau, poate, chiar o piedică în scopurile “marelui plan”? Învingători pe frontul de luptă armat, românii nu puteau accepta că de fapt alţii sunt “adevăraţii” învingători, cum se auto-considerau evreii sionişti. Mai mult, deveniseră deja foarte incomozi prin marşul armatei române prin Transilvania, care s-a încheiat doar la Budapesta prin răsturnarea regimului iudeo-bolşevic (comunist) al lui Bela Kun. Or, comunismul era una dintre formulele de moment ale sionismului de a cuceri dominaţia lumii.
Preşedintele S.U.A. însuşi, Woodrow Wilson, se angajează în lucrarea ocultei iudaice de planificare a lumii postbelice, încă din anul 1917, anul revoluţiei iudeo-bolşevice din Rusia şi al intrării S.U.A. în primul război mondial. “Coincidenţa” este considerată de unii autori ca menită să zdrobească Germania spre a se da mână liberă iudeo-bolşevismului (cum am arătat, o variantă cameleonică a sionismului de a cuceri lumea) spre Europa, politică repetată fără nici o imaginaţie şi în al doilea război mondial, când ieşirea S.U.A. din neutralitate a decis victoria iudeo-bolşevismului în Europa şi a comunismului în China, Coreea şi Vietnam.
Din 1918, începând cu New York World, presa din S.U.A. sprijinea revoluţia iudeo-bolşevică, fără a lua poziţie pentru apărarea drepturilor omului “călcate sub cizmoacele pline de sânge ale comisarilor iudei”. Asasinarea a milioane de ruşi şi a altor naţii ce se opuneau comunismului era indiferentă presei americane, aservită cauzei evreieşti . Mai mult, un director al Federal Rezerve Bank scria în anul marilor masacre din Rusia, în ziarul mai sus citat: “Rusia ne arată drumul spre mari şi impetuoase schimbări ale lumii… mă bucur că se întâmplă aşa!”
Consilierul şi confidentul preşedintelui american Wilson era un anume “colonel” Edward Mandel House, care deja lansase din 1912 ideea răsturnării guvernelor şi a înlocuirii cu regimuri socialiste. Am arătat că tot sub acelaşi nume de Mandel, la “Conferinţa de Pace” de la Paris participase la culisele întrunirii, în calitate de “consilier” al prim-ministrului francez, bancherul evreu J. Rothschild, ceea ce ne îndreptăţeşte să credem că între cei doi a existat o legătură necunoscută istoriei. Oricum, în urma “Conferinţei” de la Paris, la 10 ianuarie 1920, sub presiunea preşedintelui Statelor Unite ale Americii s-a înfiinţat prima structură mondialistă, Liga Naţiunilor, al cărei pact România a fost nevoită să îl semneze. Cea mai mare contribuţie la acest eveniment a avut-o, la Paris, chiar Mandel House, acelaşi personaj care, ulterior, în S.U.A., a reorganizat Institutul de Afaceri Internaţionale sub numele de Consiliul pentru Relaţii Externe (cunoscutul C.F.R.), organizaţie care şi astăzi este unul dintre cele mai eficiente mecanisme de acţiune pentru instaurarea “Republicii Universale” condusă din umbră de evreii sionişti. Prin periodicul organizaţiei, Foreign Affairs, se susţine, din 1922, ideea unui guvern mondial, iar ofensiva ideologic-propagandistă se desfăşoară tot aici, pe planuri largi, cu începere din 1928: doctrinarii, ideologii, filozofii, sociologii, esteticienii iudei sau în solda iudaismului încep să precizeze conceptul de Nouă Ordine Mondială .
Sionismul a cunoscut întotdeauna două curente: primul dădea întîietate menirii mesianice a poporului evreu de a domni asupra tuturor celorlalte popoare ale lumii, iar al doilea – “refacerii” statului evreu, distrus din voinţă divină pentru nerecunoaşterea de către evrei a Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Cele două curente au cunoscut partizani care s-au luptat între ei pentru supremaţie în cadrul colocviilor evreieşti, dar întotdeauna au ajuns prin a coexista şi chiar prin a se sprijini reciproc, astfel încât, finalmente, cele două tendinţe sunt mai degrabă două direcţii ale acţiunii sioniste.
Astfel, la “Conferinţa de Pace” de la Paris din 1919 a participat la un moment dat şi o “delegaţie” compusă din 117 evrei şi condusă de Bernard Baruch (care mai avea şi rolul ocult de consilier al preşedintelui american, de unde rezultă regia evenimentelor). Relatarea îi aparţine lui Freedman:
“Am fost unul dintre ei şi ştiu cum s-au petrecut lucrurile. Delegaţia a scos la iveală Declaraţia Balfour prin care i se promisese Palestina, iar nemţii şi-au dat atunci seama că tot măcelul pe care-l suferiseră şi toată suferinţa la care erau supuşi, cu ţara ciopârţită şi populaţia epuizată de birurile crunte impuse nemţilor ca reparaţii de război îşi au rădăcina în târgul în virtutea căruia evreii din răsăritul Europei puteau folosi forţa financiară şi militară a marilor puteri pentru ca să practice genocidul împotriva palestinienilor”.
Însă manipularea “Conferinţei de Pace” de la Paris de către evreii sionişti nu era îndreptată doar împotriva nemţilor sau palestinienilor, ci împotriva întregii civilizaţii creştine, ale cărei rosturi trebuiau reaşezate astfel încât oculta evreiască internaţională să facă un pas important către dominarea şi subordonarea întregii lumi. O astfel de soartă îi era rezervată şi României, învingătoare în război, cu sute de mii de morţi, dar ale cărei interese erau tratate ca secundare faţă de cele ale evreilor din ţară.
Dar iată mecanismele acestei mari regizări a istoriei moderne a lumii, regie şi conspiraţie ce a condus la înfiinţarea Ligii Naţiunilor Unite, embrionul unui viitor guvern mondial condus din umbra de casta ocultă a bancherilor şi sioniştilor evrei şi impusă de preşedintele american Wilson prin “Declaraţia” în 14 puncte, concepută ca sistem de principii al “Conferinţei”: Pentru coordonarea lucrărilor Conferinţei a fost instituit, ca autoritate supremă, un Consiliu “de Zece”. El era alcătuit din câte doi reprezentanţi – primul ministru şi ministrul de Externe – ai celor cinci mari puteri învingătoare: Franţa, Anglia, Statele Unite, Italia şi Japonia. La sfârşitul lunii martie însă, din Consiliul “de Zece”, şi-a făcut apariţia un Consiliu Suprem, denumit Consiliul ,celor Patru”, format din Georges Clemenceau (Franţa), Woodrow Wilson (S.U.A.), David Lloyd George (prim-ministru al Angliei) şi Emanuele Orlando (prim-ministrul Italiei). Ca un fapt nu lipsit de importantă, este de reţinut că “Cei Patru” făceau parte, cu grade înalte, din organizaţiile masonice ale ţării lor.
La Paris, stilul dictatorial a fost folosit şi faţă de aliaţii mai mari, dar cu atât mai mult faţă de cei mai mici, aşa cum a fost cazul României, iar cei care au dictat “Pacea”, au trasat graniţele Europei şi au impus sisteme şi practici politice pe măsura intereselor lor au fost Clemenceau, Wilson şi Lloyd George, fiecare dintre ei fiind însă asistat de consilierii de taină evrei, a căror contribuţie a fost hotărâtoare în deciziile impuse de “Cei Trei Mari”.
În aparenţă, delegaţia americană era condusă de preşedintele Wilson, dar cel fără consimţământul căruia nu se lua nici o hotărâre era “colonelul” House, un personaj misterios, reprezentantul intereselor organizaţiilor masonice americane. Un al doilea consilier al preşedintelui Wilson a fost Bernard Baruch, bancherul american-evreu care în timpul ostilităţilor avusese în subordine departamentul industriei de război, iar la alegerile din 1912 şi 1916 finanţase campania electorală pentru alegerea preşedintelui.
Consilierul de taină al lui Clemenceau era Georges Mandel, numele lui adevărat fiind însă Jeroboam Rothschild, iar Lloyd George îl avea alături pe Sir Philip Sassoon, descendent în linie directă din Amschel Rothschild, întemeietorul binecunoscutei dinastii de bancheri evrei. La lucrările Conferinţei el purta titlul de secretar particular al primului ministru şi în această calitate lua parte la cele mai secrete consfătuiri ale “Consiliului Suprem” al Conferinţei de Pace.
România era reprezentată de primul ei ministru, Ion I.C. Brătianu, dar “Aliaţii” contestau legitimitatea pretenţiilor noastre teritoriale. Ei nu erau dispuşi să recunoască unirea Basarabiei cu România, nu erau dispuşi să recunoască apartenenţă Banatului la România. Greutăţile cu care s-a confruntat delegaţia română au fost provocate, în general, de “Statutul Minorităţilor” care ne-a fost impus, şi în special de veşnica problemă a încetăţenirii evreilor, la care aceştia aspirau pentru a-şi putea asigura averile dobândite prin camătă, speculă şi negoţ.
La 12 februarie 1919, Brătianu scria de la Paris către Bucureşti:
“Evreii de aici, sub influenţa sugestiilor şi a documentării primite [de la evreii] din România, consideră decretul nostru de naturalizare ca neîndestulător. Ei obiectează că naturalizarea rămâne individuală, pentru că e supusă la formalităţi complicate… Am avut lungi convorbiri în această privinţă cu Edouard de Rolhschild şi cu Israel Levy, marele rabin al Franţei… Chestiunea evreiască, problemă internaţională prin definiţie, cu multiplele şi variatele ei legături, care îngreuiase atât de mult situaţia României
Mici la Congresul de la Berlin, se aşează acum în calea noastră la Conferinţa de Pace din Paris”.
La rândul său, Constantin Kiriţescu în Istoria războiului venirii reîntregirea României, scria:
“Culoarele Conferinţei de Pace [de la Paris] erau pline de oameni de afaceri care adulmecau în România o pradă bogată şi uşor de apucat, dacă se exploatau greutăţile politice în care se zbătea. Ei erau susţinuţi în prima linie de Hoower, dictatorul alimentaţiei, care nu se sfiia să ameninţe făţiş cu suprimarea ajutorului alimentar pe care Statele Unite îl acordă României -ca, de altfel, şi altor state aflate în suferinţă [după război] – dacă aceasta manifestă intransigenţă la propunerile oamenilor de afaceri americani. În special, petrolul român excita, în primul rând, interesul businessmen-ilor americani, în cap cu influenta, societate Standard Oil [componentă a ocultei financiare], în culisele Conferinţei, pluteşte un pronunţat miros de emanaţii de petrol”.
Dar cea mai categorică descriere a situaţiei aparţine profesorului englez R.W. Seton Watson de la Universitatea din Londra, care, referindu-se la “tendinţele încă nelămurite ale Conferinţei de la Paris”, o aminteşte şi pe aceea de “încercare de a smulge României concesiuni industriale foarte însemnate în folosul unui grup de financiari evrei americani, sub ameninţarea de a pierde sprijinul Americii la Conferinţă”.
Aproape concomitent cu desfăşurarea acestor evenimente de la Paris din 1919, soldate cu importante capitulaţii româneşti, în România se năştea Legiunea Arhanghelului Mihail, organizaţie condusă de Corneliu Zelea Codreanu, anti-sovietică şi anti-evreiască, care avea să se implice într-un război sângeros cu oculta evreiască mondială.
Consiliul Afacerilor Externe (C.F.R.), cu adresa actuală în Harold Pratt House pe East 68th Street în New York, a fost înfiinţat în 1921. Din anul 1922, C.F.R a demarat editarea publicaţiei Afaceri Externe.
Conform paginii de internet a Consiliului (http://foreignaffairs.org), acesta s-a înfiinţat atunci când “câţiva participanţi americani la Conferinţa de Pace de la Paris au decis că este cazul să se familiarizeze cât mai mulţi americani cu responsabilităţile şi obligaţiile internaţionale în continuă creştere ale Statelor Unite”. În 1921, când a fost fondat, Consiliul Afacerilor Externe (C.F.R.) era dominat de bancherul J.P.Morgan, care la rândul său era un tentacul al caracatiţei Rothschild. Consiliul a fost creat de evrei, care au manipulat Conferinţa de Pace de la Paris din 1919, iar la ora actuală este în spatele acţiunilor mondialiste, fiind încă controlat de evrei. “Instituţiile internaţionale concepute în 1945: O.N.U., Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional, au fost anticipate în studiile făcute de Consiliul Afacerilor Externe.” (New York Magazine, 7 Octombrie 1996).
După cum rezultă din raportul anual al C.F.R., 284 din membrii săi sunt oficiali ai guvernului Statelor Unite.
“Orice organizaţie care se poate lăuda că 284 dintre membrii săi sunt oficiali ai guvernului Satelor Unite ar trebui să fie bine cunoscuta. Şi totuşi majoritatea americanilor nu au auzit niciodată de Consiliul Afacerilor Externe. Una dintre explicaţiile acestei situaţii este faptul că 171 de jurnalişti, corespondenţi şi directori executivi în comunicaţii sunt în acelaşi timp membri ai Consiliului Afacerilor Externe şi nu scriu despre organizaţie.” (John McManus, Cine conduce America?)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: